• home
  • photo
  • about
  • about

Erso si avionul part 2

Filed Under (Blog) by Lucian Prejbeanu on 05-11-2008

Am ramas dator si vreau sa-mi platesc datoriile, la timp, pe cat posibil. Asadar, sa va povestesc despre calatoria mea cu avionul.

Am plecat din Craiova, am ajuns la Aeroport, am facut formalitatile (factura pe firma, etc), am facut check-in-ul, am trecut de vama si m-am asezat frumusel intr-un colt. Ma uitam in jur, lume foarte relaxata si lume panicata, galbeni la fata. M-am intrebat: oare si eu sunt la fel?

Ca sa mai uit putin de morcov, am deschis Top 300 si am inceput sa citesc. Fascinat, am uitat putin dar doar pana cand am auzit anuntul de imbarcare. Eram destul de aproape si am urcat printre primii in autobuz si ulterior in avion. Cerusem dinainte unul din locurile pentru persoane inalte fara sa stiu insa ca acele locuri sunt situate in dreptul usii de urgenta. Panica++. Am trecut repede peste moment, stewardesa mi-a facut instructajul special, mi-a aratat cum se deschide usa, etc. Abia am apucat sa ma asez bine, sa-mi dau sacoul jos ca deja se pusese in miscare avionul, ocupand pozitia de decolare pe pista. Deja cautam in buzunarele din fata, situate pe scaune, sa vad daca au pungi. Stiti voi pentru ce.*

In secunda urmatoare avionul s-a pus in miscare. Singurul lucru care mi-a trecut prin minte atunci au fost vorbele celor care m-au sfatuit inainte: “Sa tii gura deschisa pentru ca ti se infunda urechile si te doare capul”. Uhm, zis si facut. Peste cateva secunde parca eram deja la 10.000 metri altitudine. Trecuse toata frica si ma gandeam: m-am speriat doar pentru atat? Pai cursele in Montagne Russe de la Gardaland sunt mult mai grave decat asta, ce naiba m-am speriat atat.

A mai trecut o jumatate de ora si am inceput sa fiu fascinat de priveliste. Norii erau atat de pufosi… Imi continui lectura inceputa in sala de asteptare. Timpul zboara parca mai repede decat avionul. La un moment dat se aude capitanul care intr-o engleza proasta ne anunta ca suntem deasupra Zagrebului. El a zis mai multe, eu am inteles decat Zagreb. Totul ok.

Singurul eveniment pe care l-am simtit a fost un mic gol de aer dar ma asteptam. Din momentul inceperii decolarii nu am avut nici macar o mica senzatie de frica, mereu ma gandeam ca e pistol cu apa si ca ma asteptam la ce e mai rau. Nici macar atunci cand am vazut aripa avionului cum se misca nu m-au trecut fiori. E logic sa fie fabricata dintr-un material mai flexibil pentru a amortiza mai bine socurile. Daca ar fi prea rigida ar risca sa se rupa. In fine, am aterizat cu bine, totul ok. Mai putin traficul de la Milano. 4 benzi pe sens, autostrada, totul plin. Si nici macar nu era ora de varf. Dovada in poza de proasta calitate alaturata.

Toate bune si frumoase pana cand a venit vremea sa ma intorc acasa. Pe aeroport ploua cu galeata. In ultimele 2 zile plouase mereu.

Pot sa spun ca prima ora din zbor a fost infernala. La decolare, ne-a luat 10 minute numai sa iesim din stratul de nori. Ma uitam in jur si vedeam lumea panicata. Pana si insotitoarele de zbor erau cam palide. Sau asa mi se parea mie printre zdruncinaturi. In fine, usor, usor, ajungem la altitudinea de croaziera si se stinge becul prin care suntem informati ca trebuie/nu trebuie sa ne “inhamam”. Ma uit pe geam: eram deasupra norilor. Zborul era lin.*Ma ridic sa imi iau laptopul sa vizionez un film, poate asa uit unde sunt si ce fac. Scot laptopul din geanta, il asez pe scaun (am uitat sa va spun ca era cam gol avionul, nu mai aveam pe nimeni langa mine eu si stateam tot in locul cu mult spatiu intre scaune), inchid usa la compatimentul de sus pentru bagaje si dau sa ma asez: hell strikes again! Se aprinde becul, capitanul anunta turbulente si ne roaga sa ne punem centurile. Acu-i acu’, cum pun eu leptopu’ la loc? L-am indesat bine in buzunarul de pe spatarul scaunului din fata, m-am asezat pe scaun cu greu, mi-am pus centura si mi-am priponit ochii pe fereastra. Si mai bine nu faceam asta pentru ca aripa parca avea alt curs fata de al nostru, jur ca parca se rupea in doua. In fine, dupa alte 10 minute totul a revenit la normal. Eu am dat drumu la un episod din Star Trek, timpul iarasi a zburat mai repede decat avionul si am ajuns aproape de Bucuresti. Imi invatasem lectia deja: am strans totul, am pus in geanta laptopul, m-am asezat pe scaun, mi-am pus centura si am asteptat. Urata aterizare! Poate din cauza pilotului sau poate din cauza avionului (Boeing 737-800) dar nu a fost deloc o aterizare lina. Avionul balansa mult, vibra. Plus ca eram mult prea jos si cu mult timp inainte sa aterizam. Vremea era excelenta, nici acum nu inteleg de ce a fost o aterizare atat de urata.

Am mai avut ulterior ceva peripetii in drumul spre o statie de autobuz (mi s-a parut mult 100 Ron pentru taxi de la aeroport la Gara de nord si bine am facut ca nu am dat) pentru ca zona Baneasa e in lucru si aproape ca nu mai sunt trotuare iar pe unde sunt, sunt si masini parcate. Asa ca a trebuit sa-mi trag valiza dupa mine pe asfalt, pe DN1, cu o gramada de masini care parca faceau inadins. Dar am ajuns si la gara, am apucat si bilet (cu noroc pot spune), m-am urcat si in tren (cu 20 minute intarziere). Am uitat sa va spun, cand am plecat, am ales un Accelarat: cald, foarte cald, imputit, plin, am stat 8 persoane intr-un singur compartiment. La intoarcere am venit cu Inter City. Intr-adevar, alte conditii. Vagoane noi, cu priza si masa, serviciu bar, totul curat. Singurul inconvenient a fost faptul ca iarasi era plin. Nu inteleg cum poate CFR-ul sa nu fie profitabil cand atatea persoane circula cu trenul.

In fine, am ajuns acasa si dupa am plecat la Halloween Party.

Comments:

(1) Comment for the first post!

Post a comment

Leave a Reply